Cinci bărbați, Perro, polițistul actor pătruns de simțul datoriei, Sebastiano, tânărul nobil rămas fără avere, Saverio, bastardul diform și exaltat de planuri revoluționare, Tereso, generalul de 50 ani care își dorește o dragoste târzie și Doroteo, slujitorul roșcat și abrutizat, se învârt în jurul Faustei, o femeie venala dar cu sâni frumoși.
"Priviți cum strălucește soarele departe în zare, ridicându-se de după trunchiurile albe de mesteceni... simțiți câtă prospețime, câtă puritate emană iarba scăldată în roua dimineții... adulmecați parfumul florilor care își deschid petalele... ascultați trilul păsărilor deșteptându-se în copaci și salutând soarele... iată, aceasta este natura, mereu la fel, fie că există sau nu libertate... cine ne-ar putea împiedica să nu ne bucurăm de viață?"
"O astfel de femeie, nu putu să nu reflecteze Tereso privind-o pe Fausta care, stând în fața oglinzii își întindea cu mare grijă rujul pe buze, ar trebui răsturnată aici pe divan, posedată și pe urmă... marș! dată afară... Iar eu, ce fac, o respect și permit să-mi toarne astfel de minciuni sfruntate."
"Sebastiano fu atât de îngrozit, încât crezu pentru un moment că nu simte nici o durere; în realitate , așa cum se întâmplă în cazul suferințelor teribile, durerea exista, dar era așa de profundă încât îi amorțise simțurile."
"I se părea că oamenii nu erau altceva decât niște corupți și niște imbecili; că doar întâmplarea decidea soarta omenirii; și că, între răutatea și prostia oamenilor și absurditatea frenetică a hazardului, nu-ți rămânea decât să-ți dorești un singur lucru: ca rasa umană să fie distrusă din temelii. Îl încerca un sentiment de repulsie pentru orice ființă care umbla în picioare și purta veșminte."
"Priviți cum strălucește soarele departe în zare, ridicându-se de după trunchiurile albe de mesteceni... simțiți câtă prospețime, câtă puritate emană iarba scăldată în roua dimineții... adulmecați parfumul florilor care își deschid petalele... ascultați trilul păsărilor deșteptându-se în copaci și salutând soarele... iată, aceasta este natura, mereu la fel, fie că există sau nu libertate... cine ne-ar putea împiedica să nu ne bucurăm de viață?"
"O astfel de femeie, nu putu să nu reflecteze Tereso privind-o pe Fausta care, stând în fața oglinzii își întindea cu mare grijă rujul pe buze, ar trebui răsturnată aici pe divan, posedată și pe urmă... marș! dată afară... Iar eu, ce fac, o respect și permit să-mi toarne astfel de minciuni sfruntate."
"Sebastiano fu atât de îngrozit, încât crezu pentru un moment că nu simte nici o durere; în realitate , așa cum se întâmplă în cazul suferințelor teribile, durerea exista, dar era așa de profundă încât îi amorțise simțurile."
"I se părea că oamenii nu erau altceva decât niște corupți și niște imbecili; că doar întâmplarea decidea soarta omenirii; și că, între răutatea și prostia oamenilor și absurditatea frenetică a hazardului, nu-ți rămânea decât să-ți dorești un singur lucru: ca rasa umană să fie distrusă din temelii. Îl încerca un sentiment de repulsie pentru orice ființă care umbla în picioare și purta veșminte."
2 comentarii:
suna bine, o trec pe lista de must read:P
@medina
E o lectura destul de usoara cu rasturnari neasteptate, sarcasm din plin si mult mai putina politica decat ma asteptam.
Trimiteți un comentariu